Fotografii de arhiva
Istoria spectacolului liric bucureştean oglindeşte fidel evoluţia societăţii româneşti din ultimele două secole, integrată firesc civilizaţiei europene. În acest sens, începuturile muzicii profesioniste din Muntenia coincid cu manifestările de spectacol muzical, reprezentaţiile de operă deschizând publicului orizonturi nebănuite pe plan cultural şi de cunoaştere a capodoperelor muzicii. În epocă, teritoriul românesc este traversat de numeroase trupe străine care poposesc în marile oraşe, oferind spectacole din repertoriul italian şi german înca de la sfârşitul secolului al XVIII-lea (la Bucureşti susţin reprezentaţii trupele conduse de Livio Cinti, Eduard Kreibig, fraţii Fourneaux, Th. Geffrey, prezentând opere de Adolphe Ch. Adam, Daniel Auber, François-Adrien Boieldieu, Jacques Halévy, Ferdinand Herold, Vincenzo Bellini).
În 1843 se inaugurează la Bucureşti primul teatru italian, cu opera “Norma” de Vincenzo Bellini, urmată de “Lucia din Lamermoor” de Gaetano Donizetti, “Il Barbiere di Siviglia” (“Bărbierul din Sevilla”), “La Cenerentola” (“Cenuşăreasa”) de Gioacchino Rossini. Trupa Henriettei Carl aduce la Bucureşti solişti invitaţi de la Milano, iar pentru un timp activează şi trupa lirică sub conducerea renumiţilor Giuseppe Villa si Giuseppe Barbieri, în timp ce elevii Şcolii Filarmonice prezintă primul spectacol cu opera “Semiramide” de Gioacchino Rossini.
După 1850, în paralel cu teatrul italian, activează şi unele trupe lirice româneşti, conduse de N. Luchian, Costache Caragiale, Matei Millo. Chiar amintite sporadic, aceste stagiuni lirice formează un public capabil să aprecieze titluri montate imediat după premierele absolute, purtând semnăturile unor compozitori precum Rossini, Bellini sau, dupa 1860, Verdi. Sunt condiţiile profesionale care determină opţiuni de carieră şi lansarea vocilor româneşti în lumea lirică. Se va putea vorbi deja despre nume care cunosc mari succese în teatrele epocii, devenind celebrităţi internaţionale precum Eufrosina Vlasto - “La Marcollini”, Cornelia Cretu-Höllösi (Budapesta), Rozalia Bodea - Rosa de Rude (Milano, Paris, Bergamo, Belin, Londra, Viena), continuând cu soprana şi prima mare profesoară de canto Elena Teodorini, tenorul Grigore Gabrielescu, bas-baritonul Dimitrie Popovici-Bayreuth, tenorul Giovanni Dimitrescu, sopranele Margareta Iamandi “Nuovina”, Zina de Nori, artişti extrem de apreciaţi la Scala din Milano, Metropolitan din New York, Opéra National de Paris, dar si la teatrele din Sankt Petersburg, Bayreuth sau Rio de Janeiro. Cea mai strălucită soprană a acelei pleiade poate fi considerată Hariclea Hartulary, pe care Saint-Saëns o denumise “Darclée”. Interpretă a rolului Tosca în opera lui Giacomo Puccini, compusă special pentru ea, Darclée era prietenă apropiata cu Ruggero Leoncavallo şi adesea dublura Adelinei Patti.
După 1870, în întreita sa calitate de compozitor, pedagog şi dirijor, George Stephănescu a desfăşurat, timp de câteva decenii, o activitate atât de importantă prin complexitatea ei încât rămâne una dintre personalităţile marcante ale istoriei artei lirice româneşti din secolul al XIX-lea. Pentru Stephănescu opera trebuia să reprezinte o instituţie de culturalizare pusă în serviciul progresului social. Vorbind despre adevărata menire a teatrului muzical, Stephănescu sublinia: “Teatrul este şcoala şi distracţia poporului.” Acesta este de altfel principalul domeniu în care se înscrie cu majuscule numele lui George Stephănescu, printre ctitorii vieţii muzicale româneşti moderne, din perspectiva artei lirice.
După compania lirică înfiinţată în anul 1892 de George Stephănescu, au urmat o seamă de iniţiative menite a impune ideea Operei Române (fosta denumire a Operei Naţionale Bucureşti) în viaţa culturală autohtonă. Lansarea trupei lirice bucureştene la 8 mai 1885, cu opera “Linda di Chamounix” de Gaetano Donizetti, cântată în româneşte, a fost un eveniment memorabil. Varietatea repertoriului reflecta ambiţiile artistice ale sale şi ale altor promotori. Repertoriul cuprindea operete şi vodeviluri şi cele mai iubite opere italiene şi franceze ale unor compozitori de maximă popularitate precum Gioacchino Rossini, Gaetano Donizetti, Vincenzo Bellini, Giuseppe Verdi, Charles Gounod, Giacomo Puccini, Richard Wagner. Cronicilor încurajatoare din presă li se adaugă prezenţa numeroşilor invitaţi străini, care plasau pe traseul turneelor lor şi scena bucureşteană: Adelina Patti, Mattia Battistini, Titto Ruffo, Gemma Bellincioni, Luisa Tetrazzini, Leo Slezak, Ernest van Dyck, Pauline Lucca, Yvonne de Tréville sau dirijori ca Felix von Weingartner.
În primele decenii ale secolului al XX-lea, Bucureştii se puteau mândri cu o viaţă culturală activă în domeniul operei, printre artişti de seamă ai epocii remarcându-se Florica Cristoforeanu, Elena Drăgulinescu-Stinghe, Romulus Vrabiescu, Edgar Istratty, Enriquetta Rodrigo, George Folescu, D. Mihăilescu-Toscani, A. Demetrescu de Silva, George Niculescu-Basu, Mircea Lazăr, Jean Athanasiu, Vasile Rabega, Elena Roman, Alexandra Ferraru, Grigore Maggiari, Nectara de Flondor. Majoritatea celor citaţi sunt artişti care vor construi în continuare stagiunile lirice naţionale. Treptat, valoarea dovedită de asemenea cântăreţi, reuniţi pentru spectacole în variate formule de moment, a impus necesitatea susţinerii înfiinţării unui teatru de operă de stat. Ministrul Artelor şi Cultelor, poetul Octavian Goga, el însuşi soţul unei voci celebre în epocă, soprana Veturia Goga, supranumită “Privighetoarea Ardealului”, s-a implicat în soluţionarea problemelor de definitivare a statutului Operei, care fiinţa provizoriu sub forma Societăţii Lirice Române “Opera”, condusă de Ion Nonna Otescu, sub patronajul M.S. Regina Maria.
În 1921, Societatea “Opera” a primit fondurile necesare pentru a corespunde criteriilor de instituţionalizare a unui teatru muzical naţional, devenind OPERA ROMÂNĂ. Spectacolul inaugural a fost un eveniment remarcabil, premiera operei “Lohengrin” de Richard Wagner, montat de regizorul Adalbert Markowski, având la pupitrul ansamblului pe George Enescu. Generaţie după generaţie, şcoala românească de canto a dezvăluit valori remarcabile, a căror evoluţie ilustrează deceniile ce au urmat. Există în fapt o preluare de ştafetă ce asigură unitatea istorică a artiştilor aparţinând primei scene lirice româneşti. Dirijori de renume precum Umberto Pessione, Egizio Massini, Jean Bobescu, Ionel Perlea, George Georgescu, Alfred Alessandrescu, Constantin Silvestri, Cornel Trăilescu, Constantin Bugeanu, Mihai Brediceanu, Carol Litvin, Paul Popescu şi, mai recent, Adrian Morar, Iurie Florea, Vlad Conta, maeştrii de cor Gheorghe Kulibin, Stelian Olariu; regizori: Constantin Pavel, Panait Cotescu, Jean Rânzescu, George Teodorescu, Hero Lupescu. În ceea ce priveşte cântăreţii, la cei deja amintiţi se adaugă Emilia Alessandrescu, Mihail Nasta, Romulus Vrăbiescu, Grigore Teodorescu, Elena Ivony, Aurel Costescu-Duca, Cecilia Nasta-Cerchez, Maria Cojocăreanu şi Margareta Metaxa, toţi contribuind la reputaţia internaţională a teatrului.
În aceeaşi perioadă, artişti de marcă din întreaga lume au cântat pe scena operei, în timp ce alţi cântăreţi români îşi făceau cunoscută valoarea în cariere internaţionale: Traian Grozăvescu, Florica Cristoforeanu, Maria Cebotari, Viorica Ursuleac, Dimitrie Onofrei, Stella Roman, Petre Munteanu. În dinamica generaţiilor, au urmat mulţi alţi artişti de faimă, capabili a convinge publicul de fascinanta lume a spectacolelor lirice. Printre cei ce ilustrează a doua jumătate a secolului al XX-lea se pot aminti Petre Ştefănescu-Goangă, Evantia Costinescu, Maria Snejina, Nicu Apostolescu, Dora Massini, Ioana Nicola, Valentina Creţoiu, Şerban Tassian, Dinu Bădescu, Nicolae Secăreanu, Arta Florescu, Lucia Bercescu.
Dupa 1950, Opera a primit, în sfârsit, un sediu, menit a înlocui pe cel al Teatrului Naţional, distrus de bombardamentele asupra Capitalei din timpul războiului. Se ofereau astfel condiţii sporite pentru a realiza producţii lirice şi coregrafice de primă importanţă. Inaugurarea noii clădiri a fost marcată de premiera, la 9 ianuarie 1954, cu “Dama de pică” de Piotr Ilici Ceaikovski, spectacol urmat şi de premiera baletului “Coppélia” de Léo Delibes (10 ianuarie 1954), într-o producţie semnată de maestrul coregraf Anton Romanowski. Fireşte, a urmat o perioadă de mare expansiune artistică, în repertoriu fiind cuprinse şi creaţii româneşti de certă valoare. Neîndoios, statutul teatrului liric se impunea în actualitate, artiştii operei participând la evenimentele culturale naţionale.
Dincolo de condiţiile istorice ale momentului, interpreţii români continuă să fie binecunoscuţi peste hotare, mulţi dintre ei fiind deţinătorii unor importante premii la concursurile internaţionale de canto de la Toulouse, Geneva, s’Herzogenbosch, Montreal, Sofia, Rio de Janeiro, Moscova, Leipzig, München, Salzburg, Barcelona, Busseto etc. Astfel, depăşind condiţiile anterioare de promovare, Teatrul de Operă şi Balet (denumire provizorie a operei bucureştene, după modelul sovietic) s-a impus ca o scenă extrem de apreciată pe plan internaţional, efectuând importante turnee la Paris, Moscova, Atena.
Un mare eveniment al istoriei moderne este reprezentat de montarea capodoperei enesciene “Oedipe” în cadrul primei ediţii a Festivalului Internaţional “George Enescu” (1958). Aveau să se afirme pe scenele cele mai mari ale lumii artişti ca Elena Cernei, Magda Ianculescu, Ion Buzea, Viorica Cortez, Ileana Cotrubaş, Octav Enigărescu, Arta Florescu, Nicolae Herlea, Dan Iordăchescu, Marina Krilovici, Iolanda Mărculescu, Victoria Bezetti, Valentin Teodorian, Cornel Stavru, Octavian Naghiu, Teodora Lucaciu, David Ohanesian, Zenaida Pally, Iulia Buciuceanu, Lella Cincu, Ion Piso, Ladislau Konya, Maria Slătinaru Nistor, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, Eduard Tumagian, Constantin Gabor, Vasile Martinoiu, Silvia Voinea.
Începând din perioada de după 1990, problemele politice au fost în mare parte înlocuite de cele de management. S-a continuat reluarea unor titluri în montări noi, iar echipa de interpreţi a fost în continuare completată cu voci tinere, în pleiada cântăreţilor de frunte din acea perioadă remarcându-se Felicia Filip, Mariana Colpoş, Roxana Briban, Sorina Munteanu, Ecaterina Ţuţu, Oana Andra, Ionel Voineag, Sever Barnea, Iulia Isaev, Marius Brenciu, Robert Nagy, Mihaela Stanciu, Ştefan Ignat, Iordache Basalic, precum şi interpreţi a căror carieră se desfăşoară peste hotare, ca Ruxandra Donose, Elena Moşuc, Adina Niţescu, Ruxandra Urdăreanu, Alexandru Agache. Impactul asupra publicului este consolidat de seria artiştilor care au asigurat spectaculozitatea şi efectul viziunilor regizorale, scenografii Paula Brâncoveanu, Elisabeta Benedek, Roland Laub, Viorica Petrovici, Adriana Urmuzescu, Cătălin Ionescu Arbore.
Iniţiativa deschiderii Studioului Experimental de Operă şi Balet “Ludovic Spiess”, condus iniţial de tânărul dirijor Tiberiu Soare, participarea la proiectul intereuropean promovat de Central & Eastern European Musiktheater (CEE), Concursul Internaţional de Canto “Maeştrii Artei Lirice”, colaborarea cu Accademia La Scala în cadrul proiectului studiOpera se află printre argumentele cele mai convingătoare ale ritmului actualităţii şi mentalităţii de modernitate afirmate în istoria de două secole a teatrului liric bucureştean.
prof. univ. dr. Grigore Constantinescu
